Sa jucam Alfel LECTIA lui Eugen Ionescu

Actorii sunt oameni, asta nu putem nega. Dar oamenii sunt toti actori? Suntem tentati sa raspundem negativ, si totusi ramane un semn de intrebare. Se spune ca pentru a fi actor iti trebuie talentul de a te putea transpune in diferite roluri, de a trece de la o existenta la alta, fara a lasa propria personalitatea sa afecteza viata in care te transpui. Ce inseamna insa a fi om?! Este vorba de aceeasi capacitate de a juca, de a accepta diferite lovituri ale destinului si de a te adapta schimbarii. Noi oamenii in fiecare zi, in fiecare situatie suntem altii. In functie de stare, de durere sau fericire acceptam masti. La inceput nu le recunoastem ca facand parte din noi, treptat le indragim si ne identificam cu ceea ce ni se parea strain. Suntem mereu altii si, desi nu recunoastem jucam roluri, jucam vieti iar regizorul se afla undeva in intuneric, ascuns. Zambeste cu mila parca, lasandu-ne sa credem ca suntem proprii nostri fauritori de vieti…

Acestea sunt gandurile care imi domina imaginatia de fiecare data cand citesc piesa de teatru “Lectia” de Eugen Ionescu. Mi se pare ca este vorba de o lectie pe care noi toti trebuie sa o invatam si sa o respectam pentru a reusi sa ramanem in viata la sfarsitul piesei. Niciodata nu suntem singuri si cand credem acest lucru este vorba doar de egoismul de a ne considera unici. Exista in fiecare moment un duet: o victima si un calau, un alb si un negru, un inceput si un sfarsit. Problema este de unde incepem si cand trebuie sa ne dam seama ca a venit momentul sa spunem : “Pana aici!”

Impulsionata de aceste imagini, am vrut sa le materializez incercand sa joc rolul unui regizor. Am luat o foaie de hartie si mi-am imaginat cum as pune eu in scena aceasta piesa de teatru.

…Cortina se ridica. Scena este cufundata in intuneric si se aude My Dying Bride “Le Figlie della Tempesta”. In atmosfera infricosatoare creata de acordurile de chitara ce dau imaginea unei furtuni ce loveste din ce in ce mai puternic, se deschide o usa si intra cele doua personaje. Sunt imbracate in robe negre astfel incat nu li se vad fetele si in maini au lumanari. Strabat scena cu miscari lente pana ce ajung in mijlocul ei. In momentul in care se aude corul, personajele isi sting lumanarile si se prabusesc.

In timp ce melodia continua, se aprind doua reflectoare centrate pe cele doua personaje. Acestea incep sa se miste si executa miscari de teatru de gest, isi ridica mai intai capul, apoi mainile si treptat incep sa se descopere pe sine si pe cel de lange ele. In momentul in care sunt in picioare se aprinde o lumina ce lasa sa se vada fundalul scenei: un perete alb pe care sunt scrise cateva fraze: “Noi suntem aici si nimicul ne inconjoara. Lectia ne asteapta sa invatam sa jucam ”.

Cele doua personajele se indreapta usor spre perete. Unul dintre ele atinge peretele, aflat cu spatele la spectatori si modifica cateva cuvinte. In momentul in care se misca spre stanga se poate observa modificarea: “Lectia ne invata sa murim ”.Atentia se concentreaza pe cel de-al doilea personaj care isi reaprinde lumanarea si se indreapta spre fundalul scenei. Ajuns aici smulge roba ce-l acoperea pe cel care atinsese peretele.

Astfel primul personaj este dezvaluit: este profesorul din piesa lui Eugen Ionescu. Este imbracat in haine albe, poarta o palarie si ochelari. Barbatul are in jur de 50 de ani, parul alb, fata palida si obrajii par vineti. El nu reactioneaza in nici un fel pentru a se opune descoperirii. Se indreapta spre partea dreapta a scenei unde se asaza pe un scaun , la masa de lucru.

Cel de al doilea personaj se dezvaluie singur, isi scoate roba si descoperim eleva lectiei lui Ionescu. Ea are in jur de 19 ani, este imbracata in negru, parul strans in coada la spate si la gat are o esarfa rosie (singura pata de culoare de pe scena). Eleva iese pe usa pe care la inceput intrasera ambele personaje.

Scena este din nou cufundata in intuneric timp de 1 minut pana ce se aud ultimele acorduri de chitara ale melodiei. In momentul in care muzica se opreste, se aud ciocanituri puternice, profesorul se ridica si deschide usa pe care intra eleva. Piesa se desfasoara urmand replicile din piesa lui Eugen Ionescu. Cele doua personaje se indreapta spre partea dreapta a scenei, unde se afla o masa pe care se vad aruncate foi nescrise si un cutit. Pe tot parcursul piesei personajele nu se privesc niciodata.

In timp ce piesa se apropie de final, tensiunea creste. La nivelul imaginii oferite de spectacol acest lucru este evidentiat prin cateva elemente: profesorul intoarce foile albe si pe verso ele sunt incarcate de cuvinte, un reflector lumineaza din ce in ce mai mult fundalul (peretele pe care sunt scrise frazele.) in timp ce lumina care incadreaza masa la care sunt asezati cei doi scade, vocea profesorului devine mai puternica pe masura ce tonul elevei este din ce in ce mai stins, profesorul varsa pe el o cana de cafea si astfel hainele lui albe se innegresc, eleva varsa lapte pe hainele ei negre.

Momentul mortii elevei este simbolizat de stingerea totala a reflectorului centrat pe masa de lucru a celor doua personaje. Punctul culminant este evidentiat de luminarea puternica a peretelui, se aude din nou muzica de la inceputul piesei si in centru apare profesorul care are la gat esarfa rosie a elevei.

Muzica se opreste, se aud batai in usa, profesorul se prabuseste epuizat strigand: “Nu de la inceput!”

Les élèves – les meilleurs professeurs

Généralement on dit que les professeurs sont ceux qui s’occupent de l’éducation des élèves et les élèves sont ceux qui doivent apprendre. Mais – il y a des situations quand les élèves sont les meilleurs professeurs.

Antoine de Saint Éxupéry disait qu’il faut garder l’enfant de nos âmes. Pourquoi? Parce qu’il est très important de rêver, d’avoir l’esprit libre, d’avoir l’espoir que tout sera mieux.

Les enfants sont les meilleurs professeurs de la vie. Les adultes ont derrière eux l’expérience, les années d’étude. Les enfants ont devant eux l’avenir, la beauté. Par exemple quand les adultes sont tristes les enfants sont ceux qui leur montre la beauté du soleil, la lumière d’une fleure, le regard d’un bébé.

Les enfants ont le cœur pur et ils sont capables d’aider les adultes d’oublier les problèmes de la vie quotidienne. Après un jour difficile quand les parents ouvrent la porte de la maison ils n’ont besoin de rien. Mais la voix de leurs enfants est comme une mélodie calme – un professeur qui leur montre que la vie est belle au milieu de la famille.

Les adultes ont des soucis qui parfois ne les laissent pas trouver la meilleure solution. Les enfants leur donnent une leçon – celle de ne pas oublier le vrai but de la vie – celui d’aimer les autres pour être aimé à son tour.

Pourquoi les professeurs ne montrent pas leur age? Parce qu’ils vivent à coté des enfants qui leur montrent la jeunesse d’un âme. Le plus important est d’être ouvert aux nouveautés et de savoir que les élèves peuvent aussi nous donner des leçons.

La vie est difficile, mais on doit être conscients que sa beauté se trouve dans les choses les plus simples – le regard d’un enfant, la lumière du soleil, la voix douce d’un élève. N’oublie pas de les laisser vous apprendre leur simplicité!

Te iubesc!

TE IUBESC…

O clipã doar destramã vesnicia

Timpul îsi varsã minutele

În glastra secundei.!

Existã un timp pentru toate,

….desi dureros!

Existã secundã a tristetii,

Existã clipã a durerii,

Existã …sperantã spre fericire.

 

Cãutãm lumina si

nu stim unde.

Ne ferim de întuneric si

totusi sunt clipe când el ne cheamã !

 

Ne rugãm Timpului

si îi cerem sã ne dea,

Fãrã sã stim Ce

…….noi cerem.

 

Mi-am dat seama

Cã nu timpul mã poate ajuta.

Existã un alt regat – al Fericii

si eu l-am gãsit.

aici nu sunt singurã.

Te-am ales pe tine, acolo cu mine

Te iubesc!

TIMPUL – INTRE VESNICIE SI LUPTA INCRANCENATA…

TIMPUL – INTRE VESNICIE SI LUPTA INCRANCENATA…

                      „ Prezentul nu este niciodata scopul nostru: trecutul si prezentul sunt mijloacele noastre – singur viitorul ne este scop. In consecinta, noi nu traim niciodata, ci doar speram sa traim; si fiind mereu dispusi sa fim fericiti, inevitabil nu vom fi niciodata” (Pascal)

           “Timpul” – sa vorbim despre el este ca si cum am vrea sa definim existenta, viata sau poate chiar eternitatea. E absurd si totusi in momentul in care spui “secunda” esti mai batran cu una. Viata este doar o cumpana de amintiri, o clepsidra a batranului rege, a neiertatorului demon “timp”. E doar un film pe care nu il poti derula, nu ai sansa de a-l vedea de la inceput.
             Cand urci pe scena vietii firul timpului incepe sa se deruleze. Atunci accepti blestemul existentei, atunci poti fi binecuvantat cu perla fericirii. Ea insa e pierduta undeva in nisipul din clepsidra timpului si apare doar cand acesta s-a scurs. Vesnicia existentei o primesti doar cand esti constient de miracolul unui suflet, caci banutul fericirii e moneda ce ti-o arunca sceptrul regelui timp.
           De bei din roua diminetii esti binecuvantat de noua zi, de bei din dulceata secundei primesti veninul veacurilor. Ma intrebam candva de ce exista timpul, de ce El este vesnic, de ce noi suntem muritori, efemeri, de ce ne este teama, de ce depindem de dorinta lui…? In nebunia pe care o aveam in minte am scris cateva versuri:
                        “O clipa doar
                          destrama vesnicia.
                          Minutul domina inca prezentul.
                          Cand ora a murit
                          Veacul isi cere puterea.”
                                                     (“ Fiecare” – 20 mai 2000 )
                     Ma intreb de ce am ales versuri? Poate ca nici acum nu stiu, nu vom sti niciodata de ce ne ascundem in spatele cuvintelor, de ce ne ascundem de sentimente, de ce timpul ne inspira tema. Ne e frica sa vorbim deschis, ne temem sa spunem: “Traiesc!”, “Iubesc!”, nu recunoastem ca suntem sclavii efemerului,
                   Suntem simple marionete in mana nemuririi, in atele incurcate ale stapanului timp. Si totusi, pe cat de mult il uram, cu atat mai mult il veneram, ne inchinam lui si ii cerem sa nu ne ia inca. Nu spunem doar “ Clipa mai ramai!” – ca Faust, noi insetati cerem nemurirea.
                Cand suntem tineri, cand avem impresia ca toata viata o avem in fata, ne plictisim de rutina, vrem ca timpul sa treaca mai repede, ne rugam sa crestem, sa depasim viteza bine stabilita in Univers. Tineretea este cea mai dulce comoara de la Dumnezeu, si cat de usor ne e dat sa o risipim! Ce ni se pare timpul cand avem in fata anii? Si ei… “anii”…ce bufoni mincinosi! Ne obisnuim cu ideea ca sunt multi si mania existentei ne loveste crunt, ni-i ia cand avem cea mai mare nevoie de a-i sti undeva acolo, pastrati doar pentru noi. Si durerea se instaleaza nepasatoare ca si cum obosita fiind ar avea nevoie sa se odihneasca. O acceptam. La inceput negam prezenta ei si treptam chiar o indragim. E a nostra si nu o dam. De ce…?! De teama unui nou inceput.
               Suntem asemeni oamenilor din Mitul lui Platon, legati cu lanturile durerii vedem doar proiectia realitatii si odata eliberati nu gasim forta de a iesi, de a gasi acele “lucruri” care se reflectau. Lasi..sau poate doar realisti? Ce inseamna teama de necunoscut, frica de durere sau neputinta de a face fata unor clipe de fericire? Poate ne gasim in imposibilitatea de a accepta ca nu putem face fata unor momente de fericire, ne temem sa nu dam gres, stim ca nu suntem pregatiti, deci nu putem reactiona. Imaginea folosita de Platon are un efect covarsitor – lumea pe care noi o cunoastem, despre care credem ca este chiar realitatea, nu este decat o biata aparenta, o iluzie care nu ne spune nimic despre originea ei sau despre adevarata ei substanta. Lumea ingusta in care traieste majoritatea oamenilor este extrem de meschina, cei ce nu pot lupta cu timpul nu reusesc sa o schimbe. In aceasta lume a aparentelor, a lipsei de vointa, a dezinteresului fata de idealul numit “libertatea de a alege libertatea”, apare o problema existentiala: atasamentul locuitorilor de singura realitate pe care o cunosc. Daca unul dintre ei ar reusi sa iasa la lumina Soarelui ( prin analogie – sa invinga timpul ) si apoi ar reveni si ar incerca sa-i convinga pe ceilalti ca traiesc intr-o iluzie, acestia l-ar batjocori sau chiar ucide. Socul dintre cel doua lumi, modalitati de cunostere, declansat de intorcerea celui care a cunoscut dualismul, este provocat de atasamentul locuitorilor “pesterii” de lumea lor, de lumea umbrelor. Fericiti fiind ne aducem aminte de “timp” si-l rugam sa stea in loc, sa participe parca la bucuria pe care o vrem vesnica. Ne gandim atunci la trecerea timpului, vrem ca el sa se opresca, sa nu se mai termine, sa nu ne mai terminam.
                     Spunea cineva ca “Nici o varsta nu isi cere scuze pentru ca ne-a luat prin surprindere”. Niciodata nu ne asteptam, ne plictisim de trecerea grea a zilelor cand ne dam seama ce repede au trecut anii; cum a trecut viata pe langa noi. Desi nu am avut ce face cu vremea, timpul a trecut si nu il putem intoarce. Clepsidra e aproape goala acum si noi cautam inca perla din ea. Mai e putin nisip si am vrea sa o intoarcem, acum stim ce am vrea sa alegem; timpul insa nu ne poate lasa.
                   In dragoste, timpul este un dusman aprig care se lupta cu ingerii ce stau de partea efemerului. Cand esti indragostit anii sunt doar clipe, iar daca spatiul sta intre sufletele pereche orele par decenii. Sentimentul incearca se tina piept furtunii dezlantuite de zeul suparat. El stie ca iubirea are puterea de a darui vesnicia, stie ca trebuie sa isi foloseasca toate forta pentru a lupta cu zeita care imparte generoasa frumusetea unei eternitati. Fara sa ne dam seama, ne inchinam timpului si-i cerem sa ne ajute. Prea tarziu ne dam seama ca locul plecaciunii era regatul Dragostei, Iubirii de viata, Fericirii de a exista.
                        Vorbim de timp, de fericirea de a-l invinge, de Binele si Raul care guverneaza lumea. Fundoianu afirma ca Binele si Raul exista ca un “cancer profund ascuns in fiinta”. Realul care naste aceste doua concepte este cel lovit, fisurat, guvernat de verbul “a muri”. Omul se angajeaza pe calea unei ratiuni care-i vrea moartea si accepta o realitate care este viata, fiind sfasiat de lumea ostila, vitrega, negura materna pe care le gandeste si care il gandesc.
                     O singura viata si aceea dureros de scurta. Pamantul are mii de frumuseti, de comori de oferit si omului nu i s-a dat “timpul” de a le cunoaste. O pedeapsa meritata?! Timpul ne schimba si ne transforma in ceea ce ne dorim sa fim sau poate in ceea ce uram mai tare. Suntem atat de diferiti si cu toate astea ne dorim mereu sa fim altfel. Nu ne multumim cu ceea ce avem si avem impresia ca cei din jur au mai mult, sunt mai mult. Ne gandim de ce am fost creati?… care ne este scopul?…sa indeplinim o dorinta (a cui?)…sa atingem un tel (al cui?).
                      Cine umple cupa de cristal negru – lacrima fericirii sau zambetul durerii?
“Mi se parea ca
lacrima plange
Dar…ea radea.
Ochiul, el plange!

Mi se parea ca
bratul loveste
Dar mana mangaia!

Mi se parea ca traiesc.
Dar timpul m-a invins,
E doar o efemera existenta.
( “Proces”, 24 octombrie 2000 )

                    Mi-as dori sa opresc timpul doar pentru o ora. De ce o ora?…poate doar pentru a respecta tiparul. Mi-ar ajunge insa spatiul, viata asta in care ne invartim dezorientati. Ma visez intr-un film alb-negru, plimbandu-ma pe strada in timp ce pe fundal se aude o chitara in surdina, o melodie falsa interpretata de un Mozart uitat in timp. Pentru a se elibera de timp oamenii vor sa zboare, isi doresc aripi pentru a se inalta dincolo de cunoscut. Ei vor sa mearga in soapte pentru ca le obosesc pasii, vor sa respire sentimente, vor sa vorbeasca in muzica dulce a unei respiratii. Se hranesc cu iluzii, dau nastere durerii si se ascund de ei insisi, atat de bine incat le este foarte greu, daca nu imposibil sa se mai gaseasca. Se trezesc parca atunci cand “timpul” le striga: “ Nu avem nevoie de aripi cu ingeri!”. Si simt durerea infrangerii, a neputintei de a continua lupta.
                    Oamenii SUNT caci au nevoie de aripile furate sa nu mai SUNT si sa se poata CREA. Au fost, sunt si vor fi, dar nu sunt ceea ce au fost si nu au fost ceea ce vor fi. Nu vor mai fi ce au fost…Joc de cuvinte sau simboluri ascunse ?!
Povestea timpului trebuie inceputa cu “ A fost odata si inca Este…”

Imi doresc sa fiu eu….

La inceput a fost Cuvantul si cuvantul suntem noi oamenii! Au fost momente in viata cand mi-am dorit sa fiu cineva sau sa am ce are cineva, acum insa – stiu ce vreau – Imi doresc sa fiu doar eu!

Imi doresc sa fiu eu….

Eu, cea care nu zambesc doar pentru a fi vazuta de altii,

Eu, cea care nu mint pentru a obtine ceva,

Eu, cea care nu pedepsesc pentru a imi satisface orgoliul,

Eu, cea care tac atunci cand in mine tipa urletul revoltei,

Eu, cea care se preface ca nu intlege, doar pentru a nu rani pe cel din fata mea,

Eu, cea care actioneaza avand in gand ca seara in oglinda sa ma uit fara rusine,

Eu, cea care admir o floare – nu pentru ca mi-a fost oferita mie si nu altcuiva,

Eu, cea care admira soarele pentru lumina daruita, si nu pentru a imi schimba garderoba,

Eu, cea care isi iubeste sotul pentru ca este cel langa care sunt EU

Eu, cea care era pe puncul de a-si da viata pentru copilul meu,

Eu, cea care la auzul unui simplu “mami” stiu de ce sunt aici!